Halate de mireasa slabitoare, Nostalgia - Mircea Cartarescu

Notez aici pentru ce? În orice caz nu ca posibil motto pentru vreuna din cărţile mele, pentru că n-am să mai scriu niciodată nimic. Iar dacă totuşi scriu rîndurile astea, nu le consider nici pe departe literatură.

Vizualizare imagine

Am scris destulă literatură, vreme de vreo şaizeci de ani nu am făcut decît asta, dar să-mi îngădui acum, la sfîrşitul sfîrşitului, un moment de luciditate: tot ce am scris după vîrsta de treizeci de ani nu a fost decît o penibilă impostura. Dieta disociata pentru 7 zile sătul să mai scriu fără speranţa că mă voi putea vreodată depăşi, că voi putea să-mi sar peste umbră.

E drept, pînă la un punct am fost cinstit cu mine, în singurul fel posibil pentru un artist, adică am vrut să spun despre mine totul, absolut totul.

Dar cu atît mai amară a fost iluzia, căci literatura nu e mijlocul potrivit prin care poţi spune ceva cît de cît real despre tine. De la primele rînduri pe care le aşterni pe pagina, în mîna care ţine stiloul intră, ca într-o mănuşă, o mînă străină, batjocoritoare, iar imaginea ta în oglinda paginii fuge în toate părţile ca argintul viu, aşa încît din bobitele lui deformante se încheagă Păianjenul sau Viermele sau Famenul sau Unicornul sau Zeul, cînd de fapt tu ai vrut să vorbeşti pur şi simplu despre tine.

Literatura e teratologie. De cîtiva ani buni dorm agitat şi visez un bătrîn care înnebuneşte de singurătate. Doar visul mă mai reflectă realist. Mă trezesc plîngînd de singurătate, chiar şi cînd ziua mă simt bine printre prietenii care îmi mai trăiesc.

Cr500 efecte secundare

Nu-mi mai pot suporta viaţa, iar faptul că azi sau mîine voi intra în halate de mireasa slabitoare fără sfîrşit halate de mireasa slabitoare face să încerc să gîndesc.

De asta, pentru că trebuie să gîndesc, aşa cum cel aruncat în labirint trebuie să caute o ieşire printre pereţii mînjiţi cu baligă, chiar şi prin gaura şobolanului, numai din acest motiv mai scriu rândurile astea.

Nu propriu-zis ca să îmi demonstrez că există Dumnezeu.

halate de mireasa slabitoare

Din păcate nu am fost niciodată, cu toate eforturile mele, credincios, nu am avut crize de îndoială sau tăgadă. Poate că ar fi fost mai bine să fiu, pentru că scrisul cere dramă şi drama se naşte din lupta chinuitoare între speranţă şi deznădejde, unde credinţa are un rol, îmi închipui, esenţial. În tinereţea mea, jumătate din scriitori se converteau, iar jumătate îşi pierdeau credinţa, ceea ce pentru literatura lor avea cam aceleaşi efecte.

Cît îi invidiam pentru focul pe care demonii lor îl aţîţau sub căldările în care huzureau ca artişti! Şi iată-mă acum în ungherul meu, un ghem de zdrenţe şi zgîrciuri, pe a cărui minte sau inimă sau credinţă nu ar paria nimeni, pentru că mie nu are ce să mi se mai ia.

Zac aici, în fotoliu, terifiat de gîndul că afară nu mai există nimic, decît o noapte solidă ca un infinit sloi de smoală, o ceaţă neagră care a mîncat încet, pe măsură ce am înaintat în vîrstă, oraşe, case, străzi, feţe. Halate de mireasa slabitoare soare din univers pare să fi rămas becul veiozei, iar singurul lucru luminat de el - o faţă smochinită de moşneag. După ce voi muri, cavoul meu, ungherul meu, va continua să plutească în ceaţa neagră şi solidă, ducînd niciunde foile astea ca să le citească nimeni.

Dar în ele e, în sfîrşit, totul.

Nostalgia - Mircea Cartarescu

Am scris cîteva mii de pagini de literatură - praf şi pulbere. Intrigi conduse magistral, fantoşe cu surîsuri galvanice, dar cum să spui ceva, cît de puţin, în această imensă convenţie a artei?

halate de mireasa slabitoare

Ai vrea să întorci pe dos inima cititorului, iar el ce face? La ora trei termină cartea ta, şi la patru se apucă de alta, oricît de bună ar fi cartea pe care i-ai pus-o în braţe.

Vedete care și-au tăiat stomacul pentru a slăbi

Dar aceste zece-cincisprezece foi sînt altceva, alt joc. Cititorul meu este acum nimeni altcineva decît moartea, îi şi văd ochii negri, umezi, atenţi ca ochii fetiţelor, citind pe măsură ce umplu rînd după rînd. Foile acestea cuprind proiectul meu de nemurire. Zic - proiect, deşi totul, şi ăsta e triumful meu şi speranţa mea, este adevărat.

Deborah Harkness Cartea Vietii Vol

Ce straniu: cele mai multe personaje care populează cărţile mele sînt inventate, dar ele au părut tuturor copii ale realităţii. Abia acum am curajul să scriu despre un om real, care a trăit mult timp lîngă mine, dar care în convenţia mea ar fi părut cu totul neverosimil.

Nici un cititor nu ar fi acceptat că în lumea lui ar putea trăi, înghesuindu-se în aceleaşi tramvaie, respirînd acelaşi aer, un om a cărui viaţă este o demonstraţie practic matematică a unei ordini în halate de mireasa slabitoare astăzi nu mai crede nimeni, sau crede pentru că este absurd. Dar, vai! Acum, gîndindu-mă la el, sînt convins că am cunoscut şi eu acel cerşetor de la capătul podului, despre care scria Rilke, în jurul căruia se rotesc lumile.

Deci, nimeni drag, Ruletistul a existat. Şi ruleta a existat. Nu ai auzit nimic despre ea, dar spune-mi, ce ai auzit despre Agartha? Eu am trăit vremurile neverosimile ale ruletei, am văzut prăbuşirea averilor şi acumularea averilor în lumina de fiară a prafului de puşcă.

Am urlat si eu în sălile scunde, subpămîntene şi am plîns de fericire cînd era scos afară un om cu creierii împrăştiaţi. Am cunoscut marii magnaţi ai ruletei, industriaşii, proprietarii de pămînturi, bancherii care pariau sumele acelea de multe ori exorbitante. Timp de mai bine de zece ani, ruleta a fost pîinea şi circul iadului nostru senin. Nu s-a auzit nici o şoaptă despre aşa ceva de patruzeci de ani încoace? Gîndeşte-te, cîte mii de ani au trecut de la misterele greceşti?

Ştie cineva oare azi ce se petrecea cu adevărat în acele caverne? Unde e vorba de sînge, se tace.

Toţi au tăcut, sau poate că fiecare ştiutor a lăsat după moartea sa nişte foi inutile ca acestea, pe care le va urmări, cu degetul scheletic, doar moartea. Moartea individuală a fiecăruia, geamănul negru născut o dată cu el.

halate de mireasa slabitoare

Omul despre care scriu aici avea un nume oarecare, uitat de toata lumea, căci foarte curînd i s-a spus Ruletistul. Mi-l amintesc fără greutate, o figură posomorîtă, o faţă triunghiulară pe un gît lung, gălbui şi slab, o piele uscată şi părul aproape stacojiu.

Ochi de maimuţă amărîtă, asimetrici, mi se pare că inegali ca mărime. Făcea cumva o impresie de îngălare, de necurăţenie. Aşa arăta şi în ţoalele lui de la fermă, şi în smokingurile lui de mai tîrziu. Doamne, ce tentat sînt să fac aici şi puţină hagiografie, să-i arunc o lumină transfinită pe obraz şi să-i pun o văpaie în ochi! Dar să strîng din fălci şi să-mi înghit ticurile astea mizerabile.

Ruletistul avea faţa întunecată, de ţăran ceva mai înstărit, cu dinţii jumătate fier, jumătate cărbune. De cînd îl ştiu şi pînă a murit de revolver, dar nu de glonţ a arătat la fel. Şi totuşi el a fost singurul om căruia i-a fost dat să întrezărească infinitul Dumnezeu matematic şi să se ia la trîntă cu el. N-am nici un merit că-l cunosc, că pot să scriu despre el.

Citițiși